Voi sînteti cei ce vã faceti pe voi drepti înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaste inimile voastre; cãci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)

Iubiti credinciosi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se aratã cît de mare, cît de pãgubitoare de suflet si cît de urîtã de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu putin se poate cunoaste rãutatea acestui pãcat si din învãtãtura Sfintei Evanghelii de astãzi. Eu, fiind prea mic si nepriceput a arãta prin scris sau prin cuvînt cîte înfãtisãri are si cît de feluritã este aceastã rãutate a pãcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învãtãturã preaminunatã a Sfîntului Ioan Scãrarul în aceastã privintã. Prin aceasta se va cunoaste cîte capete are aceastã înfricosatã fiarã a mîndriei si prin care cei întelepti si iscusiti vor întelege cît de pestrit si primejdios este acest pãcat.

Iatã ce zice acest sfînt pãrinte despre mîndrie: "Mîndria este lepãdãtoare de Dumnezeu, învãtãturã a diavolilor, defãimare a oamenilor, maica osîndirii, strãnepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, iesirea din minti, înaintemergãtoare de cãderi, pricinã a epilepsiei, izvor al mîniei, usã a fãtãrniciei, întãrire a diavolilor, strãjuitoare a pãcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, nestiintã de îndurare, amarã luãtoare de seamã a greselilor altora, judecãtoare fãrã de omenie, împotrivã luptãtoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucuresti, 1980).

Se cuvine mai întîi sã arãtãm cît de vechi este acest pãcat si prin cine a intrat în lumea de sus si în cea de jos. Vechimea acestui pãcat numai singur Dumnezeu o cunoaste, fiindcã numai El stie cînd a cãzut satana cu îngerii lui din cer. Nouã nu ni s-a fãcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii vãzute a fost cãderea îngerilor în acest pãcat. Dumnezeiasca Scripturã ne aratã cã acest greu pãcat a fost pricina cãderii din cer a satanei si a îngerilor celor de un gînd cu el. Iatã ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în aceastã privintã: "Tu ai zis în cugetul tãu: În cer mã voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Sedea-voi pe muntele cel înalt peste muntii cei înalti care sînt spre miazãnoapte. Sui-mã-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se aratã care a fost gîndul satanei mai înainte de cãderea lui. Iar despre cãderea lui si a celorlalti îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scripturã ne aratã, zicînd: Cum a cãzut din cer luceafãrul cel ce rãsare dimineata, zdrobitu-s-a de pãmînt cel ce trimitea la toate neamurile... Si iarãsi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pãmîntului (Isaia 14, 15). Si iarãsi zice Sfînta Scripturã de cãderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mãrirea ta si multa veselie a ta, sub tine voi asterne putrejune si rãmãsita ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacã ne vom întoarce acum cu mintea la rugãciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astãzi si dacã vom cerca cu luare aminte întelesul cuvintelor lui, vom întelege mult din vicleniile pãcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudã ale fariseului. Dumnezeiescul Pãrinte Ioan Scãrarul zice cã mîndria este "amarã luãtoare de seamã si judecãtoare fãrã de omenie a pãcatelor altora". Sfînta Evanghelie ne aratã cã: Fariseul, stînd în bisericã, asa se ruga întru sine: Dumnezeule, multumesc tie cã nu sînt ca ceilalti oameni: rãpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de multumire aducea el lui Dumnezeu în rugãciunea lui dacã, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalti oameni cã sînt rãpitori, nedrepti, preadesfrînati etc.? Dupã cum se cunoaste, rãdãcina rugãciunii lui era mîndria. Din aceastã blestematã rãdãcinã ieseau cuvintele lui pline de îndreptãtire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nãdãjduieste în Dumnezeu cu inimã îndrãzneatã, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

Fariseul multumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima si cu mintea sa se mîndrea foarte mult si din prisosinta inimii sale pline de mîndrie scotea cuvinte de laudã defãimînd pe ceilalti oameni cã sînt rãpitori, nedrepti, preadesfrînati si pãcãtosi.

Dumnezeiasca Scripturã ne aratã cã: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), si cã Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt cãile omului si toate urmele lui le cunoaste (Pilde 5, 21). Dupã învãtãtura Sfintilor Pãrinti trebuie sã avem convingerea cã nu este clipã în care sã nu gresim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipã sîntem datori sã ne smerim si sã ne pocãim, mãcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugãciunea cea plinã de laudã a fariseului în loc de smerenie si cunostinta neputintelor sale, el osîndeste cu mîndrie pe aproapele sãu cãci din prisosinta inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însã dumnezeiestii Pãrinti ne învatã, zicînd: "Taci tu, sã vorbeascã faptele tale" (Filocalia, X, Bucuresti, 1981).

La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudã si trîmbiteazã înaintea oamenilor faptele sale cele bune si defaimã, osîndind pe ceilalti oameni. Dar cine a pus pe fariseu sã judece, sã arate pãcatele oamenilor si sã scoatã la ivealã faptele sale cele bune? Oare nu mîndria, iubirea de arãtare si lauda cea plinã de îngîmfare? Oare nu trebuie ca sã avem înaintea noastrã pãcatele noastre, dupã mãrturia Sfintei Scripturi care zice: Cã fãrãdelegea mea eu o cunosc si pãcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învatã si Sfîntul Efrem Sirul, în rugãciunea sa din postul mare, zicînd: "Asa, Doamne, Împãrate, dãruieste-mi ca sã-mi vãd pãcatele mele si sã nu osîndesc pe fratele meu...?". Fariseul însã scoate la ivealã isprãvile lui si osîndeste pãcatele altora prin rugãciunea sa plinã de mîndrie.

Sã auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de douã ori pe sãptãmînã. Care erau zilele sãptãmînii în care posteau iudeii? Erau joia si lunea, cãci dupã datina bãtrînilor, nu dupã poruncã, socoteau cã Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi si dupã patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacã fariseul postea aceste douã zile, ce l-a silit sã arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacã nu mîndria încuibatã adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinta postirii, ne învatã dimpotrivã: Tu, însã cînd postesti sã nu te arãti oamenilor cã postesti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai cã nu ascunde fapta cea bunã a postului, ci si cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de douã ori pe sãptãmînã (Luca 18, 12).

Sã urmãrim si celelalte laude ale fariseului. Cãci dupã ce s-a lãudat cu postirea, acelasi lucru îl face si cu milostenia: Dau zeciuialã din toate cîte cîstig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însã ne învatã: Cînd faci milostenie, sã nu stie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia sã fie întru ascuns si Tatãl tãu care vede întru ascuns, îti va rãsplãti tie (Matei 6, 3-4).

Iubiti credinciosi,

Dupã ce am vorbit despre mîndria si lauda cea fãrã minte a fariseului, sã ne întoarcem privirea mintii noastre si spre asezarea cea smeritã si vrednicã de laudã a vamesului. Sã aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vamesul, departe stînd, nu voia nici ochii sã-si ridice cãtre cer, ci îsi bãtea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, pãcãtosul (Luca 18, 13). Vedeti, fratii mei, cã vamesul stãtea departe de jertfelnic si nu îndrãznea nici ochii sã-si ridice cãtre cer; ci îsi bãtea pieptul si din inima lui smeritã si zdrobitã, zicea cu cãintã: Dumnezeule, milostiv fii mie, pãcãtosul! O, fericite vamesule, tu cu rugãciunea ta smeritã din adîncul inimii tale, foarte mult te-ai asemãnat cu tîlharul de pe cruce care a strigat din inimã: Pomeneste-mã, Doamne, cînd vei veni întru împãrãtia Ta! (Luca 23, 42).

Acest fericit tîlhar, socotind cã nu are alt chip a se pocãi de pãcatele sale, nici vreme sã facã alte fapte bune, deoarece si picioarele si mîinile îi erau rãstignite pe cruce, dar fiind întelept, si vãzînd cã moare, s-a gîndit sã strige la Dumnezeu din adîncul inimii, cu mare credintã si zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevãrat grãiesc tie, astãzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis Sfîntul Efrem Sirul despre acest tîlhar: "O, tîlharule, si al raiului tîlhar! Multe ai furat în viata ta, iar acum, prin putine cuvinte zise din inimã, ai furat cu language raiul! O, tîlharule preaîntelept care ai stiut sã furi cu language raiul pentru cã te-ai smerit si ti-ai recunoscut pãcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!" Vedeti cît de mare este puterea smereniei? Ea singurã poate ucide mîndria si izbãveste de osîndã sufletele noastre, cînd nu mai putem face alte fapte bune.

Iatã, fratii mei, dupã cum vedeti, rugãciunea vamesului din Sfînta Evanghelie de azi se aseamãnã cu rugãciunea fericitului tîlhar de pe cruce. Cã si acela, ca si vamesul din Sfînta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adîncul inimii sale si cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astãzi vei fi cu Mine în rai! La fel si fericitul vames, putine cuvinte a zis din inimã: Dumnezeule milostiv fii mie, pãcãtosul! Pentru smerita lui rugãciune auzim rãspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic vouã, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Cã tot cel ce se înaltã pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va înãlta (Luca 18, 14).

Iubiti credinciosi,

Nu fãrã rost s-a rînduit de Bisericã Evanghelia Vamesului si Fariseului în Duminica de astãzi, cu care se începe Triodul, adicã perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocãintã de peste an. Cãci precum îngerii au cãzut din cer si primii oameni au cãzut din rai din cauza mîndriei, tot asa neamul omenesc a fost mîntuit si ridicat la cinstea cea dintîi în Împãrãtia cerurilor prin smerenia întrupãrii Fiului lui Dumnezeu si a mortii Lui pe Cruce.

Si dacã mîndria a fãcut pe îngerii neascultãtori diavoli si pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a fãcut muritori pe pãmînt, întelegem cã precum cãderea si moartea noastrã a venit prin mîndrie, tot asa pocãinta, mîntuirea si nemurirea noastrã începe întîi prin smerenie. De aceea s-au si rînduit de Sfintii Pãrinti trei Duminici pregãtitoare înainte de începerea Sfîntului si marelui Post al Pastilor. Prima Duminicã, cea de astãzi, care ne pregãteste pentru post, este tocmai aceasta numitã "a Vamesului si a Fariseului", ca sã ne aminteascã de moartea noastrã prin mîndrie si de învierea noastrã prin smerenie.

A doua Duminicã pregãtitoare este numitã "a Fiului Risipitor". Aceasta ne îndeamnã la pocãintã. A treia Duminicã pregãtitoare pentru Sfîntul si Marele Post este numitã "a Înfricosatei judecãti", cînd se lasã sec de carne. Aceasta ne aminteste de sfîrsitul lumii si de Judecata de apoi, cînd fiecare va lua platã dupã faptele sale. Ultima Duminicã cu care începe Postul Mare se numeste "a izgonirii lui Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de pãcatul strãmosilor nostri, care au fost alungati din rai din cauza mîndriei si lãcomiei, pentru a ne îndemna la rugãciune si la post cu toatã stãruinta si evlavia.

Iatã dar cã, începînd din Duminica de astãzi, a vamesului si a fariseului, ne pregãtim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Pasti. Începutul pocãintei si al postului îl facem prin rugãciunea unitã cu smerenie, dacã vom urma vamesului. De aceea, fratii mei, stiind cã mîndria a creat iadul si a aruncat pe îngerii cãzuti si pe oamenii nepocãiti în adîncul gheenei, sîntem datori sã punem de astãzi început bun de pocãintã si sã urmãm vamesului pocãit, iar nu fariseului mîndru.

Mare pãcat este mîndria, fratilor. Ea se aratã si în vorbire si în îmbrãcãminte luxoasã, si în mînie, care este fiica mîndriei, si în lenevire la bisericã si în amînarea pocãintei si în spovedanie nesincerã, cã cel mîndru nu vrea sã-si mãrturiseascã preotului pãcatele mari, nici nu se cãieste pentru ele din cauza slavei desarte care îl stãpîneste. Mai cumplitã este mîndria mintii, cînd omul se crede mai capabil, mai bun decît altii. Cea mai grea este, însã mîndria sufletului, cînd omul se socoteste mai învãtat, mai talentat, mai corect si mai plãcut înaintea lui Dumnezeu decît multi si chiar decît toti oamenii.

Asemenea crestini stãpîniti de duhul mîndriei, sînt lãsati de Dumnezeu sã cadã în desfrînare si în alte pãcate grele, ca sã se smereascã. Altii, însã cad în pãcate si mai grele. Unii, din mîndrie diabolicã, nu mai cred în Dumnezeu. Altii, hulesc si batjocoresc Sfînta Scripturã, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe si pe sfintii slujitori. Iar altii, tot din mîndrie, se rup de Bisericã, nu vor sã mai asculte de preoti si se duc la tot felul de secte, cãci mîndria este izvorul tuturor sectelor.

Fratii mei, sã fugim de cumplitul pãcat al mîndriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad si a scos pe primii oameni din rai. Sã fugim de mîndria diabolicã care a umplut pãmîntul de secte, de oameni necredinciosi, rãzvrãtiti si rãi, si iadul de suflete condamnate la osîndã vesnicã. În locul mîndriei sã alegem smerenia lui Hristos, smerenia vamesului, smerenia sfintilor, lepãdînd orice cuget de slavã desartã, de laudã personalã si de îngîmfare.

Smerenia este cel mai bun leac pentru crestinii de astãzi, pentru mîntuirea noastrã. Vom putea scãpa de mîndrie prin mai multã rugãciune, ajutatã de post, prin citirea cãrtilor sfinte si prin deasã spovedanie la duhovnici iscusiti.

Postul Mare este cale bunã de nevointã, de smerenie, de pocãintã si împãcare cu Dumnezeu. Sã ne pregãtim pentru a-l strãbate cu folos si cu bucurie, si sã-L rugãm pe Bunul nostru Mîntuitor sã ne scape de pãcatul cel greu al mîndriei si sã ne îmbrace în vesmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugãciunii curate si al iubirii, care ne asigurã tuturor mîntuirea sufletelor. Amin.